Despre Ioan Slavici

Despre Ioan Slavici

Postat de: admin Ultima actualizare: Luni, 13/08/2012 7169 Vizualizari

Biografie
Familia și copilăria

Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.

Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștiință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.

Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.

Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în mai multe sate din zonă, iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.

Din familia mamei, crescuse Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în dieta Ungariei, care va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.

Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci al mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.

„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.

Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.”

Primele trei case primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad, după ce repetă clasa a patra. Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.

În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români, coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna, despre care spunea mai târziu:

„Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare înrâurire a vieții mele.”

În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o molimă, iar parte a averi a fost dată zestre surorii sale, Maria. Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, și recită poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.

 

Studii și prietenia cu Eminescu

Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației transilvănene:

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”

Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.

În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să se angajeze scrietor la vreun notar pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor. Studenția la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada de patru luni a petrecut-o mai mult prin cafenele, deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce acasă.

Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează scrietor la notarul din Comlăuș. În această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu transpuse în proză:

„Școli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă.”

În anul 1871 a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău. Împreună cu Mihai Eminescu a pus bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună din Viena și a organizat, în 1871, serbarea de la Putna a studențimii române din Austro-Ungaria și din străinătate. La finalul anului 1874 s-a stabilit la București, unde a fost secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și George Coșbuc a editat revista Vatra. Premiul Academiei Române (1903).

Și-a păstrat cetățenia austro-ungară și s-a pronunțat în mod constant pentru fidelitate față de monarhia habsburgică.

În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală „nu rezultă nimic compromițător.“ A rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În această calitate a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar „Minciuna, Clevetirea și Prostia.“ În 19 martie 1917 a conchis că sunt „vrednici de cea mai aspră osândă“ oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena. În 1918 a evidențiat faptul că încă din secolul al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.

Slavici a exprimat păreri antisemite, spunând de exemplu în lucrarea sa Soll și Haben – Chestiunea Ovreilor din România (București, 1878) că evreii ar fi o ”boală” și că ar trebui aruncați în Dunăre. Articolele scrise de Slavici împotriva evreilor, pe tot parcursul vieții sale, au făcut ca el să fie citat consistent în Raportul Final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca ”sursă principală” a antisemitismului din anii '30-'40 ai secolului al XX-lea.

În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată "Închisorile mele", publicată în 1921. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.“

Obosit și persecutat, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Șiria lui natală.

La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi.

Documente atasate

inapoi la top